Ascultând voci din morminte

În pofida numelui, Galeria „die Schöne” (n.t. cea frumoasă) nu este tocmai „frumoasă”. Mobilier din oțel și obiecte sanitare uzate aflate în holul locației teatrului „brut Viena” – o reputată instituție producătoare de arte performative din spațiul de expresie german – par nelalocul lor în Austria secolului XXI. În plus, zece „morminte” acoperite cu pământ sunt dispuse într-o secțiune dreptunghiulară în mijlocul galeriei. Pe pietrele funerare de la căpătâiul fiecărui mormânt sunt gravate inscripții în caractere arabe. Luminile de pe cadrul de lemn ce înconjoară suprafața dedicată celor decedați învăluie camera într-o lumină aproape sacră, degajând totuși o atmosferă caldă.

Gardens Speak (Grădinile vorbesc) se numește spectacolul-instalație al Taniei El Khoury, prin care un public format din numai zece participanți este invitat să comemoreze morții Războiului Civil Sirian și să experimenteze realitatea unui regim terorist. Artista libaneză lasă morții să vorbească, micșorând astfel distanța între războiul dintr-o țară străină și consumatorii de știri cotidiene care privesc ororile pe ecranele televizoarelor. Discursul lui El Khoury nu este unul moralizator. Spectatorii sunt transformați în participanți, cu mult tact și cu blândețe.

Înainte de a păși în sală, un bărbat mă invită, cu o voce liniștită, să mă descalț și să îmbrac o haină de ploaie albă, lungă până la podea. De la același ghid primesc o lanternă și un bilet cu caractere arabe – este numele „mortului meu”. Lanterna mă va ajuta să găsesc piatra funerară a „partenerului” meu decedat. Odată intrată în sală, îmi trebuie ceva timp ca ochii să mi se obișnuiască cu lumina difuză. O muzică vagă, o melodie îndepărtată, învăluie camera. Deodată mi se pare că aud voci ce ies din pământ. Odată găsit mormântul „meu” încep, întâi cu ezitare, apoi cu insistență, să sap cu mâinile în țărână. Şi surpriză! Un difuzor protejat de o husă iese la iveală.

Aflu că mă aflu la mormântul lui Mustafa Karman (numele a fost schimbat pentru a proteja confidențialitatea decedatului). Sunetul este atât de slab, încât sunt nevoită să mă întind pe pământul umed. Corpul meu simte imediat răceala țărânei. Cu toate acestea, îmi lipesc urechea de difuzor pentru a asculta povestea lui Mustafa. A fost un luptător pentru libertate, prins și schingiuit de regimul Assad. În timpul petrecut în închisoare, gândul îi fugea fără încetare la mama sa. Din când în când povestea este întreruptă de strigăte și împușcături. După ce a fost eliberat, Mustafa a aflat că fratele său a fost ucis de trupele siriene. Astfel, a revenit în mijlocul luptătorilor, sfârșind și el prin a fi împușcat. Înainte de a fi îngropat, a fost învelit doar într-un cearșaf alb, așa cum prevede obiceiul locului – nu a fost spălat, căci era un martir. Groapa a fost săpată de propria mamă în curtea casei, printre trandafiri.

Timp de numai treizeci de minute fiecare dintre cei zece participanți la pomenire aud o poveste diferită, dar foarte personală. Cea a unui om obișnuit care a fost ucis de regimul Assad și îngropat în grădina rudelor sale. Durere, suferință, tristețe și indignare, o paletă bogată de emoții îmi străbate corpul cât timp stau cu capul pe pernă ascultând fișierul audio. Lumina se stinge, urmează un cântec arab de doliu. Îngenunchez pe pământul umed și, în timp ce încerc să acopăr propriile săpături, mă gândesc la micul meu paradis, la libertatea pe care o am și la căldura de acasă. Cu picioarele și mâinile încă murdare primesc de la ghid un caiețel în care pot lăsa un mesaj mortului meu. Revenită în antecameră găsesc zece boluri cu apă caldă pentru spălarea picioarelor și a mâinilor. Lângă fiecare este așezat câte un prosop împăturit cu grijă.

Gardens Speak își are originea în 2011, când manifestațiile împotriva regimului sirian s-au transformat într-un război civil ucigător soldat cu aproape 500.000 de morți și peste cinci milioane de refugiați. Tot atunci, Tania El Khoury a întâlnit o mamă care săpa o groapă în grădina sa pentru a-și îngropa fiul decedat. Grădinile proprii au fost alese cu scopul de a preveni denaturarea istoriei. Trei ani mai târziu, trupurile fiilor, fiicelor și taților erau înmormântați în acest fel în toată Siria, adesea fără o piatră funerară, pentru a-și priva morții de instrumentalizare politică și pentru a le păstra cu grijă identitățile.

El Khoury a cercetat cu atenție istoria celor zece bărbați și femei, a vorbit cu familiile lor și cu alți martori. Apoi a tradus în engleză poveștile martirilor, astfel încât oameni din lumea întreagă să poată afla suferința luptătorilor pentru umanitate și libertate. Pe foaia program artista îl citează pe filozoful german Walter Benjamin care spune: „nici morții nu vor fi în siguranță în fața inamicului dacă acesta va câștiga”. Realizat într-un cadru unic, spectacolul-instalație creat de Tania El Khoury are un impact extraordinar. Există atât de multă forță în această întâlnire intensă și tulburătoare cu cei decedați. Înainte de plecare, un ceai cald aromat de mere îndulcește atmosfera.

Ascultând voci din morminte, în Amfiteatru.com nr. 19, 9 ianuarie 2020.

Treizeci de ani de libertate: de la zidurile de odinioară la barierele de azi

Printre semnatarii Chartei 77 se aflau și Nika Brettschneider și Ludvik Kavin. Unul dintre actanţii principali ai mișcării disidenţilor împotriva regimului comunist, pentru respectarea drepturilor omului în Cehoslovacia era Vaclav Havel, ulterior arestat. Brettschneider și Kavin aleg un trai mai bun într-o ţară vestică, drept pentru care se refugiază la Viena, unde fondează Theater Brett în fostele spații ale fabricii de mobilă Ludwig. În ianuarie 2019, regizorul și actorul Jakub Kavin − fiul lor, care avea doar doi ani când familia a cerut azil în capitala austriacă − preia spațiul, îl renovează și îi schimbă denumirea în Theater Arche. Producția inaugurală IMPACT − O piesă de sport (ANSTOSS), la care Kavin junior semna textul și regia, s-a bucurat de un asemenea succes încât a fost nominalizată pentru Premiul Nestroy. De aproape un an teatrul nou funcţionează numai din vânzarea de bilete și din veniturile obţinute din închirierea sălii pentru alte companii teatrale. Cu toate că nu beneficiază de nicio subvenție reușește să supravieţuiască cu brio în peisajul teatral bogat vienez. Misiunea sa este semnificativă: Theater Arche se dorește a fi un teatru „fără bariere“, din care „nimeni nu este exclus“.

În luna noiembrie a avut loc premiera celei de-a doua producţii proprii a teatrului. Jakub Kavin s-a dedicat jubileului împlinirii a trei decenii de la căderea Zidului Berlinului. La baza spectacolului intitulat în mod simbolic Zidul (Mauer) se află piesa omonimă a tânărului autor austriac Thyl Hanscho, student la renumita universitate Max Reinhardt Seminar, secţia regie. Însă Kavin, care semnează dramaturgia și regia spectacolului, nu se limitează numai la evenimentul istoric petrecut în 9 noiembrie 1989. „Este o călătorie teatrală prin lumea întreagă, din fosta Europă de Est prin China, până la granița dintre SUA și Mexic“, spune regizorul. Scenelor „minunate ale piesei care expune absurditățile excluderii“ le sunt adăugate mai multe relatări autobiografice precum, printre altele, a unor migranți din America Latină, ale lui Vaclav Havel și Jürgen Fuchs (cel din urmă, un scriitor german, activist pentru drepturile civile și reprezentant al opoziției în RDG). Textul rezultat este un colaj tulburător. Ideea de bază a punerii în scenă face referire la experiențele globale ale refugiaților, detașându-se astfel de contextul concret al fostei RDG.

La fel de impresionantă este și distribuția aleasă de Kavin. Cei zece protagoniști vorbesc șase limbi native diferite: germană, maghiară, japoneză, farsi, cehă și poloneză. Folosirea unui astfel de ansamblu multilingvist de actori poate crea confuzie chiar la începutul spectacolului. Cu toate acestea, în ciuda absenței supratitrării, contextul este dezvăluit prin afinitatea destinelor individuale. Lucrarea colectivă debutează cu unele aspecte ale represiunilor petrecute în RDG. Un gardian al unei închisori care lovește cu bastonul în grilajul tribunelor provoacă piele de găină în rândul spectatorilor. O persoană este proptită de perete, percheziționată și chestionată cu suspiciune, deoarece devenise un pericol pentru bunăstarea statului după ce folosise expresia „faux pas“. Sunt amintiri triste pentru cei care și-au petrecut o parte din viață în perioada comunistă, precum subsemnata. La atmosfera apăsătoare, încărcată de teamă, contribuie și amenajarea spațiului și costumele (Erika Farina). O parte din pereții sălii sunt acoperiți de sârmă (ghimpată), pe o latură se întrevăd cărămizile unui zid. În fundal se află trei uși ce reprezintă căile spre o viață mai bună, împodobită cu baloane colorate. Costumele sunt simple, sumbre, în două culori: bej și negru sau negru și albastru deschis.

Scene de dans se împletesc cu monologuri și dialoguri într-o perfecțiune desavârșită. Un rol semnificativ îl joacă și partea sonoră, muzica interpretată live de Tom Jost și Bernhardt Jammernegg contribuind la destinderea atmosferei. Printre coșmarurile opresive, unul dintre momentele fericite este videoclipul ce documentează căderea Zidului Berlinului. Lumina se schimbă, capătă o tentă de roz și violet. Această imagine plină de speranță este însă trecătoare. La scurt timp după aceea scena este inundată de un albastru oceanic ce evocă în mod deliberat asociații cu Marea Mediterană plină de cadavre ale migranților zilelor noastre. Simbolică este și imaginea unei perechi, o ea și un el cuprinși de aceeași haină albă, care hotărăsc soarta unei familii de sirieni a cărei femeie însărcinată este tocmai pe cale să nască. Dialogul purtat în limba maghiară pe fundalul gemetelor necontenite ale viitoarei mame este deopotrivă ironic și terifiant. Iar în tot acest timp, poziția mâinilor celor doi „judecători“ iau forma unei inimi − o trimitere cu caracter de simbol la ținuta mâinilor Cancelarei Germaniei Angela Merkel. Până la urmă azilul le este acordat. Într-o altă scenă, Jakub Kavin și Ivana Veznikova, cea din urma imobilizată din naștere într-un scaun cu rotile, poartă un dialog despre experiențele lor – reale! – legate de emigrarea în Austria. Este poate cel mai emoționant moment al spectacolului.

Zidul îmbină cu iscusință și cu mult tact realul și fictivul. Toți actorii interpretează mai multe roluri, fiecare aducându-și prin propria biografie aportul la realizarea spectacolului. Jakub Kavin este interesat atât de granițele fizice pe care unii dintre protagoniști au fost nevoiți să le traverseze, cât și de „zidurile psihologice“ pe care mulți dintre actori s-au străduit să le depășească. De altfel, în caietul program foarte informativ se pot citi eseuri scurte autobiografice ale celor zece. Sunt experiențe comune și totuși povești diferite. În doar nouăzeci de minute cât durează spectacolul, o paletă largă de bariere devin vizibile. Jakub Kavin confruntă însă publicul cu „inaudibilul“. În mod interesant, ceea ce nu poate fi perceput într-o altă limbă decât germana devine inteligibil din punct de vedere emoțional. O provocare încununată de succes!

Treizeci de ani de libertate: de la zidurile de odinioara la barierele de azi, în Amfiteatru.com nr. 17, 11 decembrie 2019.

Forţă şi sensibilitate între două extreme

Arab, musulman, mascul, egiptean. Albă, creştină, feminină, nemţoaică. Doi artişti care zac încolăciţi unul într-altul precum Yin şi Yang pe treptele înalte, gen tribună, ale sălii Kosmos Theater. Cu această imagine simbolică, ce ne aminteşte că echilibrul este cheia vieţii, începe performance-ul Dialog despre diferență (Dialogue on difference). Prezentată în premieră absolută în aprilie 2019 în cadrul a două festivaluri în Egipt la Alexandria și la Cairo, lucrarea a ajuns în luna noiembrie în Europa, având reprezentaţii la Viena și la Berlin.

Este vorba despre un dialog performativ în șapte capitole despre construcția de gen derulat în engleză, arabă și germană. Dezvoltat pe parcursul mai multor etape de cercetare desfășurate în Egipt și Austria, spectacolul dezbate ideologii și atitudini subiective din realități și medii geopolitice diferite. Regizoarea și coregrafa germană Claudia Bosse, în același timp director artistic al companiei „theatercombinat”, pune sub semnul întrebării, împreună cu actorul și producătorul egiptean Abdalla Daif, evenimente social-politice din trecutul îndepărtat, precum și cele care reflectă probleme de o actualitate stringentă. „Fantome, constructe de gen, geopolitică” își subintitulează Claudia Bosse lucrarea prezentată în premieră europeană la Viena.

Odată cu intrarea spectatorilor în sală, corpurile celor doi protagoniști încep încet-încet să tresară, să zvâcnească. După ce s-a desprins din unitatea forțelor complementare Yin și Yang, Abdalla Daif vorbește în arabă cu o viteză halucinantă (traducerea în engleză proiectată pe perdeaua semitransparentă ce separă scena de public poate fi citită doar în fragmente). Relatarea sa este o incursiune în istorie ce cuprinde, printre altele, o trecere în revistă a unei asociații de artiști egipteni ce nu s-a bucurat de popularitatea conducătorilor coloniali britanici, o expunere a rolului „măgarului” după invazia sovietică din Afganistan și a puterii de atracție ce o exercită Al Qaeda asupra extremiștilor.
Un aspect central al spectacolului îl reprezintă împărțirea aceluiași spațiu de către public și artiști, o caracteristică fundamentală a lucrărilor Claudiei Bosse. Regizoarea-coregrafă creează de fiecare dată spații experimentale noi de acțiune și percepție aflate la interferența între genurile de teatru, instalație, coregrafie, performance și discurs. Spectacolele sale capătă o dinamică aparte, protagoniștii aflându-se în continuă mișcare printre spectatorii ce fie stau în picioare fie se așează pe podea în camere goale în totalitate. În „Dialog despre diferență” monologuri, dialoguri, fotografii, obiecte, scene de dans și de mișcare sunt asamblate într-un cadru muzical realizat de compozitorul Günther Auer. Claudia Bosse și Abdalla Daif discută, comentează, cântă, se mișcă, dansează, se confruntă reciproc. Devin pe rând subiect și obiect al cercetării lor comune, sunt deopotrivă interpreți, martori și arhive ale mediilor lor culturale.

Coborând din tribune în sala propriu-zisă, Bosse „separă” spațiul în cinci orașe: Cairo-Alexandria-Paris-Chicago-Düsseldorf. Pe podea sunt dispuse fotografii mari, de dimensiunea unui poster, împăturite cu grijă. După ce vor fi desfășurate, vom vedea că este vorba fie de instatanee ale orașelor deja menționate surprinse de-a lungul secolelor, fie de imagini autobiografice ale celor doi. Despre Alexandria se spune că ar fi trebuit să fie ca un Paris al Egiptului. În schimb capitalizarea culturii este deplânsă în „Micul Egipt” din Chicago. Uneori spectatorii sunt rugați să țină o fotografie în mână, în timp ce Bosse și Daif dansează în mijlocul mulțimii sau lipiți de câte un perete.

La un moment dat egipteanul redă foarte sugestiv felul în care emigranți arabi sunt percepuți la Viena. Impresia lăsată de un mascul „de culoare” aflat în fața unui magazin de cuțite în capitala austrică este emoționantă, chiar dacă aduce a clișeu. Privarea femeilor musulmane de libertatea de a fi prezente în spațiul public, precum și circumcizia lor sunt alte teme ale spectacolului. Un punct culminant este atins atunci când cei doi protagoniști se întind sub o cuvertură lungă gri, fiecare la câte unul dintre capetele acesteia. Înveliți în pătură, se apropie unul de celălalt, până când Claudia Bosse se pune în genunchi în fața lui Abdalla Daif. Cei doi rămân apoi nemișcați timp îndelungat în această poziție. Este o imagine ambiguă a relației dintre sexe și culturi și, de asemenea, o posibilă genuflexiune a Europei în fața coloniilor sale.

„Dialog despre diferență” este un performance poetic despre fantomele ideologice care pătrund în viața nostră în vremuri de schimbări radicale. În final, urcați din nou în tribune, Bosse și Daif se ating, se îmbrățișează, se hârjonesc. „Aș vrea să-mi imaginez...” – sunt cuvintele cu care se încheie spectacolul.

Forta si sensibilitate între doua extreme, în Amfiteatru.com nr. 16, 4 decembrie 2019.

Forţă şi sensibilitate între două extreme

Arab, musulman, mascul, egiptean. Albă, creştină, feminină, nemţoaică. Doi artişti care zac încolăciţi unul într-altul precum Yin şi Yang pe treptele înalte, gen tribună, ale sălii Kosmos Theater. Cu această imagine simbolică, ce ne aminteşte că echilibrul este cheia vieţii, începe performance-ul Dialog despre diferență (Dialogue on difference). Prezentată în premieră absolută în aprilie 2019 în cadrul a două festivaluri în Egipt la Alexandria și la Cairo, lucrarea a ajuns în luna noiembrie în Europa, având reprezentaţii la Viena și la Berlin.

Este vorba despre un dialog performativ în șapte capitole despre construcția de gen derulat în engleză, arabă și germană. Dezvoltat pe parcursul mai multor etape de cercetare desfășurate în Egipt și Austria, spectacolul dezbate ideologii și atitudini subiective din realități și medii geopolitice diferite. Regizoarea și coregrafa germană Claudia Bosse, în același timp director artistic al companiei „theatercombinat”, pune sub semnul întrebării, împreună cu actorul și producătorul egiptean Abdalla Daif, evenimente social-politice din trecutul îndepărtat, precum și cele care reflectă probleme de o actualitate stringentă. „Fantome, constructe de gen, geopolitică” își subintitulează Claudia Bosse lucrarea prezentată în premieră europeană la Viena.

Odată cu intrarea spectatorilor în sală, corpurile celor doi protagoniști încep încet-încet să tresară, să zvâcnească. După ce s-a desprins din unitatea forțelor complementare Yin și Yang, Abdalla Daif vorbește în arabă cu o viteză halucinantă (traducerea în engleză proiectată pe perdeaua semitransparentă ce separă scena de public poate fi citită doar în fragmente). Relatarea sa este o incursiune în istorie ce cuprinde, printre altele, o trecere în revistă a unei asociații de artiști egipteni ce nu s-a bucurat de popularitatea conducătorilor coloniali britanici, o expunere a rolului „măgarului” după invazia sovietică din Afganistan și a puterii de atracție ce o exercită Al Qaeda asupra extremiștilor.
Un aspect central al spectacolului îl reprezintă împărțirea aceluiași spațiu de către public și artiști, o caracteristică fundamentală a lucrărilor Claudiei Bosse. Regizoarea-coregrafă creează de fiecare dată spații experimentale noi de acțiune și percepție aflate la interferența între genurile de teatru, instalație, coregrafie, performance și discurs. Spectacolele sale capătă o dinamică aparte, protagoniștii aflându-se în continuă mișcare printre spectatorii ce fie stau în picioare fie se așează pe podea în camere goale în totalitate. În „Dialog despre diferență” monologuri, dialoguri, fotografii, obiecte, scene de dans și de mișcare sunt asamblate într-un cadru muzical realizat de compozitorul Günther Auer. Claudia Bosse și Abdalla Daif discută, comentează, cântă, se mișcă, dansează, se confruntă reciproc. Devin pe rând subiect și obiect al cercetării lor comune, sunt deopotrivă interpreți, martori și arhive ale mediilor lor culturale.

Coborând din tribune în sala propriu-zisă, Bosse „separă” spațiul în cinci orașe: Cairo-Alexandria-Paris-Chicago-Düsseldorf. Pe podea sunt dispuse fotografii mari, de dimensiunea unui poster, împăturite cu grijă. După ce vor fi desfășurate, vom vedea că este vorba fie de instatanee ale orașelor deja menționate surprinse de-a lungul secolelor, fie de imagini autobiografice ale celor doi. Despre Alexandria se spune că ar fi trebuit să fie ca un Paris al Egiptului. În schimb capitalizarea culturii este deplânsă în „Micul Egipt” din Chicago. Uneori spectatorii sunt rugați să țină o fotografie în mână, în timp ce Bosse și Daif dansează în mijlocul mulțimii sau lipiți de câte un perete.

La un moment dat egipteanul redă foarte sugestiv felul în care emigranți arabi sunt percepuți la Viena. Impresia lăsată de un mascul „de culoare” aflat în fața unui magazin de cuțite în capitala austrică este emoționantă, chiar dacă aduce a clișeu. Privarea femeilor musulmane de libertatea de a fi prezente în spațiul public, precum și circumcizia lor sunt alte teme ale spectacolului. Un punct culminant este atins atunci când cei doi protagoniști se întind sub o cuvertură lungă gri, fiecare la câte unul dintre capetele acesteia. Înveliți în pătură, se apropie unul de celălalt, până când Claudia Bosse se pune în genunchi în fața lui Abdalla Daif. Cei doi rămân apoi nemișcați timp îndelungat în această poziție. Este o imagine ambiguă a relației dintre sexe și culturi și, de asemenea, o posibilă genuflexiune a Europei în fața coloniilor sale.

„Dialog despre diferență” este un performance poetic despre fantomele ideologice care pătrund în viața nostră în vremuri de schimbări radicale. În final, urcați din nou în tribune, Bosse și Daif se ating, se îmbrățișează, se hârjonesc. „Aș vrea să-mi imaginez...” – sunt cuvintele cu care se încheie spectacolul.

Forta si sensibilitate între doua extreme, în Amfiteatru.com nr. 16, 4 decembrie 2019.