Calatorind în timpul pandemiei

(20 iulie 2020)

 

La Bucuresti se manânca mult Popcorn (partea I)

Iubesc calatoriile. Nu as fi crezut niciodata ca patru zile de sejur la Bucuresti ar oferi atâta material de poveste. Dar sa o luam cu începutul: se ia un bilet de avion anulat în aprilie si se reprogrameaza (linia aeriana Austrian; ruta Viena-Bucuresti-Viena).

 

Miercuri, 8 iulie, ora 10:

Ajung cu trenul la aeroportul din Viena. Pe culoarul ce duce de la gara la check-in am senzatia ca nu este destula lumina. În hala de sosire prin care trebuie sa trec este pustiu. Mai multe magazine închise. Urc la primul etaj. Si aici aceeasi lumina difuza si mai multe magazine cu obloanele lasate. Trebuie sa mai urc un etaj spre hala de plecare. Suntem în plin sezon de vara si aeroportul este aproape pustiu. Un ghiseu deschis pentru check-in. Dau geamantanul si ma îndrept catre control. Nu dureaza nici doua minute. Suntem în total în jur de treizeci de persoane care îsi scot laptop-urile, îsi pun lucrurile pe banda etc. Urmatorul stop este la duty free. În sfârsit un magazin deschis si luminat cum trebuie.

Dar poarta de plecare spre Bucuresti se afla la etajele superioare. Acolo este si controlul de pasapoarte. Sunt obisnuita sa merg la automatele care scaneaza pasaportul, recunosc fatza si deschid portita de trecere. În timp ce urc pe scara rulanta, ma strafulgera gandul ca automatele nu vor fi în functiune, pentru ca purtarea mastii în incinta aeroportului este obligatorie. Si am dreptate. Abia ajunsa sus, vad ca niciunul nu este accesibil. Iata cum tehnologia a fost învinsa si este, din nou, necesara fiinta umana! Doua ghisee sunt deschise. Sunt singura persoana. Cel care îmi controleaza pasaportul ma roaga sa îmi dau jos scurt masca si îmi ureaza zâmbind un zbor placut.

Înca un etaj de urcat. Aici toate magazinele sunt închise, chiar si duty free-ul. O senzatie foarte stranie, dar cu care va trebui sa ma obisnuiesc. Singurul restaurant deschis este si destul de cautat. Motivul: se poate sta fara masca. Ma asez si eu si încep sa "rasfoiesc" stirile pe telefon.

 

Ora 10:39:

Guvernul austriac tocmai a plasat Romania, printre alte tari, pe lista rosie. Se recomanda cu insistenta "sa nu calatorim în tarile astea". Cei care se vor întoarce din "aceste tari" vor fi nevoiti sa prezinte un test negativ sau sa intre pentru 14 zile în carantina. Mda. Si acum, ce sa fac? Valiza este deja "pe drum". Sa ies din aeroport? Dar nu am mai fost în apartamentul meu din Bucuresti din 22 februarie! Nu, voi risca si voi zbura, fie ce o fi.

Încep sa merg spre poarta de îmbarcare, sa vad ce mai descopar. Unele corpuri sanitare sunt în ordine. În altele se lipesc pantofii de podea. Pe mai multe scaune stau întinsi pasageri. Suntem foarte, foarte putini în toata hala cu 37 de porti de îmbarcare (cea pentru Bucuresti este chiar la numarul 37, deci trebuie sa strabat toata hala). Cam multe sticle goale lasate de izbeliste pe unde vezi cu ochiul. La un moment dat, zaresc afara un teren pe care sta frumos parcata o parte din flota Austrian. Ma duc spre geam sa fac o poza. Cand ma rasucesc, descopar pe scaune un maldar de gunoaie: sticle goale de toate dimensiunile si alte resturi sunt adunate gramada pe scaun. Oare de când or fi stand acolo? Dupa cinci luni de zile, deci, degradarea aeroportului din Viena este vizibila cu ochiul liber.

 

Ora 12:35:

Decolam punctual. Este un avion maricel (Airbus 319) si aproape plin ochi. Doar patru-cinci scaune sunt goale. Destui pasageri se afla în tranzit, din Germania, din SUA. Chiar lânga mine este unul din Dortmund. Pe scaune ne întâmpina o declaratie de completat pentru DSP. Datele noastre vor fi folosite în caz ca se descopera o infectie în avion. Este obligatorie purtarea mastii pe tot timpul zborului. Marea majoritate se conformeaza. În diagonala fatza de mine este un tânar care îsi sufla nasul din douazeci în douazeci de minute. Cu totii îl privim suspicios. El ne ignora. Tasteaza agitat la calculator, cand nu îsi sufla nasul. La Economy se ofera de baut numai apa, ceai si cafea. Nimic de ciugulit. Doar la Business Class se poate savura alcool si o mâncare calda.

 

Ora 16:00:

Aterizam la Bucuresti la fix. Suntem informati ca exista noi reguli de debarcare, si anume vom cobori în ordinea strigarii rândurilor. Suntem rugati sa ramânem asezati si dupa parcarea avionului. Desigur ca unii nu se conformeaza si mesajul este repetat de mai multe ori. Se deschid usile si sunt strigate... rândurile unu pâna la cinci deodata! Toate sunt pline. Eu stau în randul cinci la margine. Se creeaza o îmbulzeala pentru luarea bagajelor de mâna. Desigur ca rugamintea de a pastra cel putin un metru distanta este utopica. Ne grabim cu totii sa iesim, nimeni nu pastreaza nicio distanta. Unii din stânga au pus bagajele în dreapta, sau invers.

Pe culoarul ce duce spre controlul de pasapoarte se afla multe mese cu tot felul de hârtii. În rest, pustiu. Cand sa ajung în sala de control, vad de departe în stanga un barbat în halat alb si cu manusi care se holbeaza la noi. Tocmai când sa trec pe langa el, ma întreaba de unde vin. "De la Viena", raspund. "Ah, ok, mergeti la ghiseul de acolo". Dar la aproape toate ghiseele nu este nimeni. Suntem numai cei câtiva din randurile 1-5. La ghiseu sunt rugata din nou sa dau un pic masca jos si... am trecut în doua minute. Nicio întrebare, nicio temperatura masurata, nimic.

În hala de preluare bagaje mai sunt si alti pasageri de la alte doua zboruri. Dureaza... patruzeci de minute pâna sa-mi soseasca valiza! Si alte doua ore ca sa ajung acasa în Drumul Taberei cu autobuzele. La Bucuresti nu vad nicio diferenta fatza de Viena. Majoritatea persoanelor respecta regulile si poarta masti. Sunt unii care o poarta numai peste gura, dar si unii care o tzin sub barbie sau altii care nu o poarta deloc. Astfel de episoade urma sa redescopar si la Viena în 15 iulie. Chiar mi se pare acum ca s-au înmultit indisciplinatii si în capitala austriaca.

 

Ora 18:00:

Ajung la statia Orizont si trec înca cu valiza prin piata. Ma îmbie atat de tare mirosul de pepene ca nu pot rezista. Cumpar rosii, castraveti, caise si desigur pepene! Am facut, de fapt, timp de patru zile o cura de pepeni, dar nu numai.

În apartament totul este în ordine. M-am linistit. Doar ca am... 28 de grade în dormitor! Este cu 10 grade mai mult decat la Viena. Deschid toate geamurile, însa de-a lungul celor patru zile temperatura nu va scadea sub 27,4 grade. Dar am venit ca sa savurez zilele.

 

Joi, 9 iulie:

Ma duc pana la AFI, la Auchan. Schimbarea fatza de luna februarie este izbitoare. Patinoarul si toate barurile din jurul sau sunt închise, la fel ca multe alte magazine. Extrem de putina lume pe culoare. Trec la intrare printr-un dispozitiv de masurare a temperaturii. Asa ceva nu este instalat la Viena în niciun magazin! Dar nu ma mir, pentru ca din multe puncte de vedere, Bucurestiul este mai avansat (tehnologic) decât Viena.

La Auchan hoinaresc printre rafturi. Am timp. Îl descopar pe cel cu manusi de unica folosinta si dezinfectant. Este plin ochi. O sun pe colega mea la Viena, sa o întreb de care vrea, caci stiu ca la Viena cautase si gasise abia într-un tarziu numai la o farmacie. În schimb, raftul de Popcorn este gol golutz. Se manânca mult Popcorn la Bucuresti.

Zilele de vineri si sâmbata au trecut mult prea repede, cu treburi prin casa, cu un pahar de vorba foarte placut în curtea unei prietene, în parcul Moghioros sau la mine acasa.

 

Odiseea intrarii în si iesirii din "carantina" (partea a II-a)

Duminica, 12 iulie, ora 11:30:

Vine masina sa ma ia, ca sa ma duca la aeroport. Citisem ca este bine sa fi cu trei ore înainte, ca sunt corturi de triere în fatza, ca exista covoare cu dezinfectant. Dar înainte de a ajunge la aeroport trecem si pe la cimitir, unde tot nu mai fusesem din luna februarie. Soferul, de altfel simpatic, vorbeste tot timpul, se suceste în timp ce povesteste cum a petrecut 26 de ani în strainatate si acum vrea sa se mute la Viena. Interesante argumentele. Hotarâm sa mergem la o cafea când va fi sa ajunga sa se stabileasca în capitala austriaca.

 

Ora 12:30:

Ajungem la aeroport. Masina nu mai are voie sa mearga pâna în fatza cladirii. Ma lasa sa cobor în fatza parcarii mari. Trebuie sa o strabat cu valiza pâna la corturi. Într-adevar, vad corturile si patru "coridoare" de trecere spre intrarea în aeroport marcate A, B, C si D. Austrian este la D. Dar acolo un paznic îmi zice sa iau loc (sunt scaune sub cort) si sa astept sa ne strige. Au voie numai 20 – 25 de persoane în hala de check-in. Este soare, frumos. Abia ma asez, ca ne si striga. La intrarea în cladire trec peste covorul cu dezinfectant. Check-in-ul, lasatul bagajului, controlul, totul decurge fara nicio intrebare si cu o viteza uimitoare. De data aceasta, doamna de la controlul de pasapoarte nici nu m-a mai rugat sa îmi dau jos o clipa masca. Bun, am trecut si aceste hopuri. Acum am trei ore de asteptat pâna la decolare.

 

Ora 15:55:

Decolam. De data aceasta este un avion mic, Embraer si este pe jumatate gol. Pe fiecare rând, numai câte doua persoane. Distanta de un metru poate fi respectata. Doar lânga mine sta un elvetian. Pe scaune niciun formular. Oare sa fi scapat asa de usor? Da de unde. În timpul zborului ni se dau doua formulare de completat: unul pentru baza de date generala a UE cu numarul zborului, locul în avion etc, altul pentru intrarea în Austria. Iar pe acesta din urma este mentionata carantina. Nu am facut test în Bucuresti. Ce test sa fac, când am fost numai patru zile acolo? Dar oare cum va decurge controlul? Daca fac un test pe aeroport (care stiu ca ar costa 190 de Euro), oare ma va retine într-o camera „de ciumati“ pâna se obtine rezultatul (pe website scrie ca ar dura între 3 pâna la 6 ore)? Nimic de acest gen. Totul urma sa se desfasoare cu totul altfel.

 

Ora 16:35 (a Vienei):

Aterizam. Ca si la venire suntem rugati sa ramânem asezati pâna se striga rândurile. Sunt curioasa cum va decurge de aceasta data strigarea. Iat-o: au voie sa se ridice si sa coboare deodata rândurile 1 pâna la 10... Ma pufneste rasul, dar ma abtin. Însa nu îmi pot suprima un zambet – sub masca desigur.

Coboram si ne îndreptam spre controlul de pasapoarte. În fatza ghiseelor, la o distanta considerabila, se afla trei pupitre, iar în fatza lor trei militari. Suntem chestionati intens. Sa nu scape niciunul. Eu nu am test negativ, deci ma trimite în carantina, dupa cum stiam. Mi se mai spune ca, în cazul în care fac un test si iese negativ, pot iesi din carantina, dar trebuie sa anunt sectia de sanatate a sectorului.

Controlul pasapoartelor merge repede. Ma îndrept spre preluarea bagajelor. Pe drum zaresc un afis mare pentru un posibil test la aeroport. Însa laboratorul se închide duminica la ora 16. Ori noi am aterizat la 16:35.... Îmi iau valiza si, cum nu mai exista nicio întrebare, niciun post de control de trecut, ma îndrept spre trenul care sa ma duca în... carantina! Nu, nu este un tren personal comandat în exclusivitate pentru mine. Este trenul normal cu care se intra în Viena. Si desigur ca nu sunt singurul pasager. Suntem putini, ce-i drept, dar or mai si alti "ciumati" ca si mine în el. Asa ca dupa tren, iau apoi un metrou si un tramvai si ajung acasa.

 

Ora 18:35:

Îi scriu doctorului meu de familie, întrebându-l unde pot face un test pentru asimptomatici. Este un pic debusolat, caci nu stie cu exactitate, dar îmi recomanda sa sun la numarul de urgenta 1450.

 

Luni, 13 iulie, ora 8:00:

Cum sunt membru din 1993 la organizatia de sanatate Johanniter, sun mai întâi la ei. Mi se spune ca ei nu fac teste, sa sun la Crucea Rosie. Sun acolo. Mi se spune ca ei îi testeaza numai pe cei care sunt trimisi de la 1450. Deci sun la 1450. Stau în linia de asteptare vreo 20 de minute. Raspunde un barbat care noteaza toate datele mele si ma întreaba daca am fost în contact cu o persoana bolnava de Covid. De unde oare sa stiu eu asta? Îmi da legatura la o doctorita care ma întreaba daca nu am macar ameteli. Nu am. Asa ca, neavând niciun simptom, nici cei de la 1450 nu ma pot testa. Numai laboratoarele private fac astfel de teste, care costa. Stiam ca nu sunt ieftine, dar macar daca as avea datele acestor laboratoare. Primesc un website cu lista lor si incep sa caut laboratorul cel mai apropiat de locuinta în care sunt "in carantina". Primul pe care îl gasesc ar trebui sa fie deschis între orele 7 si 13. Dar la telefon raspunde robotul care îmi enumera... orele între care este deschis laboratorul. Iau urmatorul pe lista. Bingo. L-am gasit.

Mi se spune ca îmi pot face singura testul, dar ca trebuie sa vina cineva sa-l ia si apoi sa-l aduca înapoi. Si, cel mai important, sa plateasca înainte 130 de Euro. Bun, sotul se duce, aduce testul, mi-l fac si tot sotul îl duce inapoi. Sper sa fi fost cu succes. A doua oara nu mai platesc 130 de Euro. Astept rezultatul. Este soare, cald, frumos. Avem o terasa cu privire spre padure. Savurez prima zi din carantina.

 

Ora 22:20: Vine rezultatul pe email. Este negativ.

 

Marti, 14 iulie, ora 8:10:

Sun la sectia de sanatate a sectorului. Functionara este înca adormita. Îi explic despre ce este vorba si o întreb daca este suficient sa îi trimit rezultatul pe email sau daca trebuie sa îl aduc personal la sectie. "Ah, nu, gata. Nu avem nevoie de rezultat. Va puteti misca în libertate, dar sa purtati hârtia cu rezultatul la dumneavoastra", suna raspunsul absolut incredibil. Îl anunt pe medicul de familie despre finalul povestii. "Dar perioada de incubare este 14 zile sau mai mult", zice el. "Cu un simplu test negativ se iese din carantina?", ma întreaba el pe mine! S-ar parea ca acestea sunt "masurile de reducere a numarului infectiilor". În orice caz eu am "liber" de la organele locale de sanatate si ma asteapta seful la birou – nu ca nu mi-ar fi placut sa raman în carantina, daca as fi sa fiu sincera.

 

Ora 9:00:

Aud la radio ca guvernul austriac va interzice, începând cu joi, 16 iulie, aterizarea oricarui zbor care vine din România. Am revenit la tzanc!

 

Joi, 16 iulie:

Numarul de infectari cu Covid din Austria astazi este ridicat: 176 pozitivi mai multi decât cu o zi înainte. Dar nu mai pot fi din Balcanii (de vest), ca de acolo nu mai intra nimeni, cel putin pe cale aeriana.

 

Sanatate tuturor si voie buna!

Prin țara contrastelor extreme

(20 aprilie 2017)

 

            „Bună dimineața, este ora șapte și jumătate. Iar acesta este apelul dumneavoastră de trezire”, se aude vocea în receptor. Am treizeci de minute pentru a scoate valiza în fața ușii și încă o oră până la plecare. O precizie germană cu totul neașteptată, de-a dreptul uluitoare, și nu numai pentru mine, ci pentru toți ceilalți 33 de membrii ai grupului de turiști care călătorim împreună prin nordul Indiei.

            Cu toate că am avut parte de numai... 90 de minute de somn – și asta după nouă ore de zbor și un timp mult prea îndelungat petrecut în vamă –, gândul că foarte curând voi vedea faimosul Taj Mahal din Agra, pe care împăratul mogul Shah Jahan l-a construit în 1631 în memoria prea iubitei sale soții Mumtaz Mahal, mă face să nu simt oboseala. Timp de două ore, cât durează drumul de la Delhi spre Agra pe autostrada Yamuna, notoriul trafic indian este practic inexistent. Bucuria va fi însă de scurtă durată, pentru că înainte de a ne îndrepta spre Taj Mahal, facem un popas pentru masa de prânz. Fără semafoare și fără semne de circulație, de polițiști nici vorbă, intersecția la care este plasat restaurantul este o atracție în sine. Ne minunăm minute în șir de traficul neîntrerupt, haotic și zgomotos. Camionete, automobile, tuk-tuk-uri, ricșe, motociclete, biciclete și autobuze traversează intersecția fără a produce niciun incident, cu o dexteritate demnă de invidiat. Iar printre toate vehiculele pășește agale o vacă. Şi când deodată apare și un om ce trage după sine o căruță încărcată cu bălegar, spectacolul este perfect. Căci oricât de sacră ar fi vaca în India, excrementul ei este folosit în mod destul de profan: în stare uscată servește drept combustibil.

            În general, viața la sate pare să curgă în armonie cu animalele: porci, capre sau câini sunt lăsați să se miște în deplină libertate prin parcările prevăzute pentru autobuzele turistice. Maimuțe se cațără nestingherite pe principalele atracții turistice din Agra, ba mai mult, se dovedesc a fi însoțitorii din spate pe... motociclete. De-a lungul traseului nostru urma să mai întâlnim elefanți „parcați”, pregătiți pentru urcușul până la fermecătorul Fort Amber. Însă mai presus de toate, dromaderul este unul dintre cele mai îndrăgite motive fotografice. Fiindcă, de îndată ce zărește animalul pe șosea, ghidul avertizează șoferul să oprească pe stânga (da, în India se circulă pe stânga). Şi într-o clipită, spre uimirea sătenilor, întregul grup de turiști coboară din autobuz.

            Frizeri, bucătari, muncitori care cos în poziția ghemuit saltele sau fețe de pernă, se înșiruie, la vedere, pe marginea drumului. Se remarcă în special atelierele de vulcanizare ce își desfășoară activitatea cu metode medievale. Iar alături bărbați șezând pe scaune de plastic citesc nestingheriți ziarul. Totul pare să se petreacă pe trotuarul extrem de prăfuit. Munți de deșeuri din plastic se găsesc alături de căruțe încărcate cu fructe și legume. Un spectacol bizar pentru ochii europenilor. Și asta pentru că între satele din statul Rajasthan și turiștii din autobuzul cu aer condiționat se află secole întregi, cu atât mai mult cu cât un perete de sticlă desparte călătorii de șofer și de copilotul acestuia utilizat pe post de... „GPS uman”.

            Totuși, ce mi-a plăcut cel mai mult dintre atracțiile culturale? O întrebare ce urma să mi se pună de câteva ori pe drumul de întoarcere. În afară de celebrul Taj Mahal din Agra și de filigranul Palat al Vânturilor din „Orașul Roz” Jaipur, nordul Indiei are mult mai multe de oferit. Ar fi, spre exemplu, impresionanta fântână în trepte Chand Baori din Abhaneri, un sătuc în care timpul pare să se fi oprit în loc. În spatele unor ziduri obișnuite se ascunde o capodoperă arhitecturală pe 13 etaje, cu o adâncime de 30,5 metri, ce conține 3.500 de trepte aranjate într-un model în zig-zag extrem de spectaculos. Construită cu mai bine de 1.500 de ani în urmă, fântâna servea pe vremuri deopotrivă drept rezervor de apă pentru irigare și sursă pentru ritualurile ce aveau loc în templul aflat în vecinătate.

            Și în afară de „Triunghiul de Aur” ce cuprinde Delhi, Agra și Jaipur mai este Nawalgarh. În secolul al XVIII-lea, orașul situat la aproximativ 270 km sud-vest de Delhi era o oază de stabilitate și protecție pentru caravanele de comercianți. Astfel, multe familii și-au construit în Nawalgarh case de mari dimensiuni cu picturi decorative murale pe pereții exteriori – așa numitele Haveli. Nu este surprinzător că fiecare dintre aceste clădiri este prevăzută cu câte o svastică. Căci, altfel decât în Europa, în India svastica este aducătoare de noroc, succes, bogăție și eternitate. De un interes deosebit se bucură casa familiei Podar, ai cărei membrii, ajunși în scurt timp magnați industriali, au finanțat construirea unor instituții de învățământ în întreaga țară. Transformată astăzi într-un muzeu decorat cu mai mult de 750 de fresce, casa Podar întrunește toate caracteristicile unui Haveli: o clădire cu două etaje, o platformă deschisă în fața intrării, o poartă principală decorată cu sculpturi din lemn, două curți interioare și numeroase camere. Pentru grupul nostru, noaptea petrecută într-un Haveli transformat în hotel avea să fie o experiență de neuitat. Încă de la primirea cheii de la recepție mă așteptam la o încăpere neobișnuită. Camera mea – ca de altfel și a tuturor celorlalți – era prevăzută la partea superioară a ușii de lemn de la intrare cu un dispozitiv de încuiere special: un lanț de fier și un lacăt mare și greu. Mare noroc că printre companionii mei de călătorie nu era nimeni mic de statură.

            Totuși, impresia cea mai puternică din excursia scurtă, dar intensă, mi-a lăsat-o omul cu turban roșu și o mustață lungă de un metru, care stătea de pază la intrarea în restaurantul Suhrabi din Jaipur. Nu mică mi-a fost mirarea să aflu că este nevoie de opt ani pentru ca podoaba facială să ajungă la o asemenea lungime. Printre astfel de curiozități figurează și dansatoarele Kalbelia. Corpul lor este într-atât de mobil încât pot ridica o monedă de la sol numai cu sprâncenele. Deocamdată am privit dansul lor fascinant doar pe YouTube, vizionarea pe viu rămânând să fie una dintre experiențele deosebite ale următoarei călătorii prin India.